Știu că a trecut o veșnicie de când am scris ceva legat de viața de mămică. De fapt a trecut o veșnicie de când am scris orice. Și astăzi, după o așa pauză lungă, cu lista plină de subiecte de beauty eu aleg să scriu despre Eduard al meu. Îmi e drag să vorbesc despre tot ce e legat de copii și de creșterea și îngrijirea lor, este și normal. Așa am fost și acum aproape 6 ani după ce l-am născut pe Eduard. Lovindu-mă de diverse lucruri, simțeam nevoia să scriu și să abordez fel și fel de subiecte, dar m-am abținut cu brio. Mi-a trecut prin cap chiar să îmi fac alt blog, de mămică, dar iarăși m-am abținut și din mai multe motive, mă bucur tare mult. Mă gândeam că poate o să fiu mult prea ocupată și o să ajungă un blog abandonat. Sau că o să vorbesc singură când e plin online-ul de bloguri de mămici, tătici și nu numai. Apoi m-am gândit că poate o să le acord prea multă atenție (blogurilor) și o să neglijez alte lucruri mai importante. Până la urmă, eu nu trăiesc din online și nu am făcut-o niciodată, tot ce fac legat de online se întâmplă în timpul liber, timp prețios pe care îl împart cu cei dragi și cu mine.
Pornirile pe care le aveam, adică pofta de scris subiecte de mămică, se datorau și faptului că citeam destul de des una-alta, pe net. Așa e când ești proaspătă mămică, ești tentată să citești, să cauți, să cercetezi de ce face așa, de ce nu e așa, cum e la vârstă asta, e recomandat, ba nu e recomandat, etc etc. Am renunțat și la idea de a-mi face alt blog și am devenit și mai selectivă cu cititul. Descoperisem o grămadă de bloguri de mămici, postări, topuri de bloguri și tot felul de grupuri pe facebook, care mai de care.
Acum după atâția ani am ajuns la concluzia că totul vine natural, noi femeile suntem făcute să devenim mame și nimic nu se face după definiții. Copiii nu se cresc după reguli scrise, dar se poartă să îți crești copilul după regulile proprii. Nu e nimic rău în asta, atâta timp cât nu faci comparații publice și nu strigi în gura mare ce e bine și ce nu e bine. Nimeni nu știe ce e bine și ce nu e bine pentru copilul tău. DOAR TU, ca mamă 
.
Și eu l-am crescut pe Eduard după “regulile mele”, dar atât cât s-a putut. Și apropo de “reguli” că mi-am dus aminte: trebuie să existe un echilibru în toate. Și eu am avut obsesia cu telefonul și tableta dinainte ca el să se nască, dar până la urmă am ajuns la concluzia că pot fi niște surse care contribuie la dezvoltare și atâta timp cât știi cât și cum să i le lași pe mână, nu văd de ce ar fi greșit. Eduard are dreptul să se joace un joc pe telefon 10 minute doar dacă rezolvă cubul rubik. Este regula pe care i-a pus-o taică-său. Și eu am fost de acord. Știe că atunci când sună alarma trebuie să pună telefonul jos. Probabil după ce o să vedeți cu ce viteză rezolvă cubul rubik, o să vă gândiți că stă toată ziua cu telefonul în mână. Dar nu se întâmplă asta 
. O regulă atrage după ea și alte reguli. Plus că sunt zile în care nu se atinge deloc de telefon (care are cod neștiut de el, apropo) pentru că avem activități sau este foarte ocupat cu desenul sau joaca. În weekend de exemplu, a participat la Crosul pentru viață care a avut loc în parcul IOR. Bineînțeles că nu l-a încântat deloc ideea când i-am spus că l-am înscris, dar la fața locului chiar m-a uimit. A fost foarte implicat, a alergat cu tot suflețelul și s-a supărat că nu a luat locul întâi. Știam că nu o să se întâmple pentru că erau copii mai mari decât el (a participat la categoria de 6 ani iar el nu îi are împliniți) și mulți erau sportivi adevărați. Acolo a experimentat și emoțiile primului interviu . A fost foarte amuzant momentul, era așa gălăgie că nu am auzit nimic din ce a zis. Eram ferm convinsă că a fost un interviu eșuat, dar ce credeți? Am avut surpiza să îl găsesc pe Youtube AICI, după minutul 6.30.
Mititelul meu a zis la microfon că speră să și câștige. I-am repetat de nenumărate ori că important este că a participat și am învățat ceva din experiența asta iar pentru data viitoare ne vom antrena împreună. A fost prima participare la un cros, dar cu siguranță nu va fi ultima. S-a simțit foarte bine acolo, și-a găsit colegi de grupă, și-a făcut prieteni noi, a învățat să facă roata, a scris pe pământ cu crenguțe de copaci (pasiunea mea când eram mică) și a tot urmărit o râmă. În ziua aia, dacă eu am făcut puțin peste 10 mii de pași, nu vreau să mă gândesc câți a făcut el, care nu a stat locului mai deloc și e foarte energic de fel.
Am dat dintr-una într-alta și a ieșit o introducere de un km (eram “nevorbită”, știți vorba aia), dar acum trecem la capitolul “Cubul Rubik”, jucăria care îmi aduce aminte de copilărie. Totul a început spontan. Tati, adică soțul, a făcut o pasiune pentru jocul ăsta și i se pusese pata să mă învețe și pe mine. Numai că de fiacare dată când deschidea subiectul pornea un război. L-am luat pe ‘NU” în brațe pentru că nu mă atrage și dacă nu mă atrage nu văd de ce aș pierde vremea să învăț să rezolv cubul rubik. Până la urmă m-a prins puțin și mi s-a părut chiar relaxant în unele seri, dar nu am ajuns să îl rezolv pe tot și nici nu vreau. În schimb l-am provocat să îl învețe pe Ed și deși nu credea că o să reușească vreodată, Ed ne-a surprins și a prins toate mișcările într-un timp destul de scurt. Au fost momente în care nu avea chef deloc sau nu mai voia să avanseze așa că tati a fost nevoit să îl motiveze din când în când cu mici recompense. Astăzi au o colecție de cuburi și din când în când le tot rezolvă. Sunt multe metode de rezolvarea a cubului rubik, dar Eduard a învățat metoda începătorului care se bazează pe un set de algoritmi și practic rezolvă puzzleul mecanic strat cu strat. Oricine poate să învețe rezolvarea lui, dar credeți-mă, nu e deloc ușor.
Nu știm cât o să dureze pasiunea cu rezolvarea cubului, dar eu mi-am luat măsuri și ca să păstrez perioada asta ca o amintire l-am filmat și am publicat clipul pe canalul meu de YouTube.
Subiectul nu trebuie luat drept o laudă, cu toate că orice mamă adoră să-și laude puiul, dar aș vrea să fie luat ca pe o încurajare și de ce nu, ca pe o provocare. Copiii sunt capabili de multe lucruri, sunt din ce în ce mai precoce, sunt ca niște bureți care absorb tot ce aud și tot ce văd. Prin joacă îi putem învăța, educa și crește frumos.
Voi rezolvați Cubul Rubik? 
