Am pierdut-o pe mami…

Simt ca nu pot continua nimic daca nu scriu aici despre asta, despre durerea ce o port, despre ce traiesc, despre cum am pierdut-o pe mami in urma cu 3 saptamani, atat de brusc si prematur…

Scriu de 11 ani pe blog, dar subiecte atat de personale au fost destul de rare. Chiar si asa, il vad ca pe un jurnal special la care tin foarte mult si aici, acum, simt nevoia sa ma exteriorizez prin scris. Nu stiu daca ma ajuta cu ceva daca ma descarc, as vrea sa cred ca da, dar ma indoiesc. Multi spun ca doar timpul va diminua durerea asta, in rest…nu exista leac. Nu ar avea cum sa existe atata timp cat ea nu mai e in viata.

Stiu ca pentru multi pare ciudat sa scriu despre asta, nici eu nu prea ma inteleg, dar simt ca trebuie. Si cine nu vrea sa citeasca despre multa durere, covid, moarte si doliu, atunci sa nu citeasca. Nu prea se vorbeste in online despre astea, dar fac parte din viata noastra si din pacate, mai devreme sau mai tarziu, toti o sa trecem prin ele.

Totul a inceput in jur de 12 octombrie cand mami era plecata la tara si imi tot zicea ca a racit, ca are frisoane si tuseste. Eram deja speriata de ce vedeam la tv si am stat cu gura pe ea sa plece la bloc, unde ma gandeam ca e mai ok pentru ca e aproape de farmacie, spital, etc. Trebuia sa culeaga mere, nuci, sa faca muraturi si alte treburi. Ii placea mult la tara. Si le-a facut pe toate dupa care a plecat la bloc abia pe 14. A luat legatura cu medicul de familie, a chemat o ambulanta ca sa ii faca test covid si a si inceput tratamentul dat de medicul de familie. Ambulanta a venit abia a doua zi. A iesit pozitiv. I-au spus sa stea acasa linistita si sa urmeze tratamentul. Sa nu mearga la spital ca nu e loc. Toata lumea ii zicea sa se fereasca de spital ca acolo ii baga oxigen pana o omoara. Numai eu ma rugam de ea sa mearga pentru investigatii macar.

Eu stau in Bucuresti iar ea locuia singura in Rm.Valcea. Mi-a scris ca cei de pe ambulanta i-au zis ca era moarta daca ajungea la spital. In zilele alea a sunat-o si cineva de la DSP si la fel “a incurajat-o”, sa nu mearga la spital. Eu o sunam cu camera si vedeam ca se simte din ce in ce mai rau desi era pe tratament. Respira greu, o rugam zilnic sa imi trimita poza cu saturatia. O avea 90 mai tot timpul, nu era ok. Am insistat sa cheme ambulanta din nou, sa mearga la spital DOAR pentru investigatii (analize si CT) si sa vina inapoi acasa daca nu vrea sa ramana. Tot timpul se enerva si imi zicea ca mai mult o stresez, sa o las in pace. Ma simteam neputincioasa, disperata, nu stiam ce sa fac, voiam sa vin sa o ajut, dar in acelasi timp imi era teama. Ma gandeam ca daca iau si eu covid si avem amandoua nevoie de ajutor inrautatesc situatia. Sotia fratelui meu sta la Rm.Valcea. A ajutat-o foarte mult, i-a dus medicamente, cumparaturi si tot ce mai avea nevoie. Tineam legatura in permanenta.

Luni pe 19 octombrie deja avea 5 zile de antibiotic si simptomele erau chiar mai multe. Ea avea si diabet zaharat de tip 2. Si era nevaccinata (se programase in mai si ceva sau cineva a facut-o sa se razgandeasca in ziua programarii si nu a mai mers). Imi zicea ca ii e foarte somn, ca are frisoane, ca o doare capul, stomacul, tusea, respira greu, uneori vomita. Eu nu stiu cum de a rezistat asa in casa fara sa cheme ambulanta. La un moment dat imi zisese ca a mai chemat ambulanta odata, doar ca nu au venit. Banuiesc ca a zis asa doar ca sa nu mai insist eu, nu am de unde sa stiu daca chiar a chemat-o sau nu.

Luni seara nu m-a mai sunat si nici nu a mai intrat pe whatsapp. Imi zisese ca ii e rau si nu are chef nici de mesaje, dar tot i-am scris. Marti dimineata am observat ca nu a vazut mesajele. I-am scris iar…nimic. Nici macar nu a intrat pe whatsapp de seara de la 20, lucru foarte ciudat. Am sunat-o. Iar dupa ce am sunat telefonul ei s-a inchis. Atunci a inceput cel mai mare stres din lume, panica totala. Ea fiind acolo singura, eu la 289 km distanta. Am rugat-o pe cumnata mea sa mearga sa o strige la geam. Apoi am sunat o vecina sa o rog sa sune la usa. Nu a raspuns…

Cumnata mea avea cheia, dar i-a fost teama sa intre in casa din cauza covidului nenorocit. Pana la urma a incercat sa intre. Fara succes. Mami lasase cheia in usa pe interior si nu putea fi descuiata. Nu raspundea nici la balcon, nici la usa, iar telefonul era inchis. Dar se auzea cand si cand tusind.

Eu sunasem ambulanta si smurdul deja,  dar au ajuns acolo abia dupa o ora, au spart usa si au intrat. Mami era in pat, aproape de coma diabetica cu saturatia 50, aproape inconstienta. Eu eram in stare de soc. Am vorbit cu un prieten care a fost acolo cand au luat-o si mi-a zis sa ma astept la ce e mai rau. Eram terminata, nu voiam sa cred asa ceva. Chiar n-am crezut,.

A ajuns la spital in stare foarte grava, dar a doua zi deja era mai bine. Dupa ce i-au administrat tratament la upu, s-a ridicat in fund. Am primit poze cu ea si vazand ca sta in fund mi-a dat mari sperante. Doar ca era permanent cu masca de oxigen de la 2 surse si avea plamanii afectati 85%. Abia seara tarziu au gasit un loc la ATI covid si au dus-o acolo. In noaptea aia am crezut ca mor. Ma gandeam numai la ea si la starea ei. Nu am putut sa dorm deloc, am avut nenumarate atacuri de panica. Cum atipeam cum tresaream si respiram de parca veneam de la alergat. Simteam ca imi iese inima din piept. Spre dimineata cand am atipit cateva minute am visat-o bagata intr-un sac negru. A fost o noapte de cosmar si tot greul abia incepuse.

In urmatoarele zile am dat 3826 de telefoane, am vorbit la telefon cat n-am vorbit toata viata mea. Am incercat prin toate cunostintele posibile sa ajungem la ea, sa ii transmitem mesaje, sa trimitem oameni din spital la ea, sa o incurajam.

Am intrat pe un grup pe facebook unde mai multe persoane povesteau experientele lor. De acolo am aflat ca poti vizita un pacient la ATI covid o singura data, daca faci cerere la director. Imi era frica sa merg, frica de emotiile mele, de ale ei, numai la asta ma gandeam. Imi imaginam ca nu o sa rezist, ca nu o sa o pot incuraja. Sunam de 2-3 ori pe zi la spital si in 10 zile cat a stat la ATI, doar de doua ori am dat de un medic. In rest am vorbit doar cu asistentele si probabil cu infirmierele. Unele imi dadeau sperante ca i-a mai crescut putin saturatia, dar are momente, altele imi spuneau ca e grav ca face atacuri de panica si ii scade mult saturatia, plus ca are plamanii foarte afectati. Ma simteam distrusa. Nimeni nu imi spunea ce tratament ia, doar ca e bine ingrijita si au de toate. Iar medicii m-au luat tare cand am intrebat de tratament, de ce vreau sa stiu, sunt cadru medical? Nu mi se pare normal sa raspunzi asa. Aveam dreptul sa stiu ca fiica a ei, chiar daca nu sunt cadru medical.

In ziua 6 de cand era acolo am aflat printr-o fosta colega a ei, care sunase o cunostinta din spital, ca mami a fost gasita dimineata cu masca data la o parte si saturatie foarte scazuta. Am sunat imediat la spital si asistenta nu a vrut sa imi spuna nimic, insista sa vorbesc cu medicul si atat, dar medicul era de negasit ori de cate ori sunam. Mi-au ascuns si nu am inteles de ce. Cert e ca din momentul ala starea ei s-a agravat. De la masca cu 2 surse de oxigen a trecut la masca CPAP si saturatia scazuta si oscilanta intre 70 si 80.

Am luat legatura cu secretara directorului, am rugat-o sa imi trimita o cerere tip pentru vizita la ATI covid, am completat-o si am trimis-o inapoi. Nu am asteptat raspuns, mi-am propus sa merg direct acolo. Seara dupa munca ne-am facut bagajul sa plecam la Valcea iar la iesire din oras a inceput sa iasa fum de la motor. Am zis ca mor din nou. Eram disperata. Parea un semn, dar nu imi dadeam seama daca e semn bun sau rau. Ne-am intors si am mers la service. Nu mai puteam sa plecam atata drum cu masina, asta era clar iar baiatul de la service era ocupat in urmatoarele 4 zile. A doua zi am sunat la spital si am intrebat daca cererea mea a fost aprobata, dar asistenta era putin nedumerita. Ca a vazut cererea si a lasat-o la tura urmatoare ca sa o dea dnei. doctor curant (ea trebuia de fapt sa o aprobe), dar pare ca s-a ratacit.

A doua zi dimineata, asta fiind vineri 29 octombrie am luat autocarul si am plecat singura la Rm.Valcea. Simteam ca nu mai pot sta nici o secunda. Imi doream neaparat sa o vad pe mami, ma rugam sa rezist, imi scosesem la imprimanta fel si fel de rugaciuni, imi luasem niste pastile de calmare pe baza de plante. Am plans tot drumul. M-a asteptat cumnata mea la autogara, m-a dus sa las bagajul acasa unde m-a lovit iar plansul vazand toate urmele suferintei prin care a trecut mami inainte sa ajunga ambulanta la ea, apoi m-a lasat la spital. Pe drum am sunat si le-am zis ca am cerere pentru vizita depusa de 3 zile si sunt in drum spre spital. La poarta i-am zis la fel si domnului, dar a sunat totusi sa confirme cu ATI-ul si m-a lasat sa trec. Simteam cel mai mare gol in stomac ever. Eram atat de aproape de ea, incercam sa ma pregatesc psihic de ce urmeaza sa vad si de cum urmeaza SA O VAD pe mami. Simteam o durere profunda, dar nu imi mai venea sa plang ceea ce era bine. Am urcat si mi-a deschis chiar dra. curanta a mamei mele. S-a prezentat frumos si mi-a zis ca nu stie ce sa imi zica de starea mamei. Ca au mai fost persoane asa care si-au revenit si au fost care nu au rezistat. Din cauza emotiilor nu am intrebat-o nimic altceva desi aveam multe intrebari atunci iar cand am iesit am aflat ca nu mai e, ca a terminat tura. Am completat o hartie ca imi asum toate riscurile, mi-am lasat lucrurile undeva si cineva m-a echipat corespunzator in costum si am intrat. Inainte sa fac dreapta catre salonul unde era ea, mi-a zis asistenta sa astept pentru ca o schimba. Ce sa vezi, fix atunci o schimbau… Altfel o gaseam probabil dupa 9 zile cu aceeasi camasa de noapte desi i-a trimis cumnata mea vreo 4 bucati. Am profitat de moment si am incercat sa ma controlez, sa privesc spre soare si sa ma rog sa rezist, sa nu plang si sa reusesc sa o incurajez. Din cauza socului, cred, am reusit sa nu plang deloc. Nu ma asteptam sa o vad ca respira ATAT de greu. Statea in fund si mi se pare imbucurator, dar saturatia era oscilanta si scadea la 69-70 doar ca tragea apa prin pai intr-o parte. Am stat vreo 15-20 de minute si am vorbit incontinuu doar eu. Cand am intrat, mami m-a privit fix si mi-a zis cu mare dificultate “Ia-ma acasa”. I-am raspuns ca nu se poate, ca trebuie sa poarte mereu masca, sa lupte, sa ia tratamentul corespunzator. Am vorbit incontinuu eu, ea nu putea sa vorbeasca pentru ca se chinuia sa respire. Nu ma asteptam sa vad asa chin, eram socata… Avea mana dreapta rece, umflata, neagra. Am mangaiat-o, am intrebat-o daca o doare, a dat din cap ca nu. I-am facut putin masaj, am incercat sa glumesc cu ea si i-am zis zambind fortat prin voce “ce mot dragut ti-au facut fetele, l-au legat cu pansament”. Chiar asa era…

Avea buzele extrem de uscate, cu coaja pe ele efectiv. Am intrebat-o daca o dor si dat din cap ca nu. Dar mi-a facut semn spre dulap si mi-am dat seama ca vrea sa o curat cu glicerina. Dar tubul era gol. Si inainte sa ajung acolo, cand am sunat am intrebat daca are nevoie de ceva si mi-au spus ca nu… A adus asistenta intr-o siringa si i-a curatat buzele pe sub masca, cu greu. Imi statea inima cand vedeam cat de repede scade saturatia la 69-70. Imi repetam incontinuu in gand ” mami e puternica, o sa lupte”.

S-a scurs timpul si o alta asistenta mai guraliva, a venit si mi-a spus ca nu mai pot sa stau. Atunci am simtit ca inima imi bate si mai tare, am strans-o pe mami in brate, am intrebat-o fortandu-ma sa nu izbucnesc in plans “imi promiti ca lupti pentru noi si rezisti si te faci bine?” si a dat din cap ca da. Apoi a facut semn catre sertare si nu intelegeam ce vrea. Am deschis unul din ele si erau acolo, nu stiu de unde, niste portocale. “Vrei portocala?” A dat din cap ca da. Iar asistenta a zis ca o sa ii taie ea bucatele foarte mici si o sa ii dea, dar ma indoiesc ca s-a intamplat asta. Tot asistenta imi zisese cand am ajuns acolo ca mami manaca foarte putin. Iar cat am stat acolo, a cerut apa de vreo 3-4 ori. Iar asistenta a cam stat langa noi si i-a dat mereu. As fi dat orice sa pot sta langa ea in permanenta, sa o ingrijesc si sa fac tot posibilul sa ii fie bine. Orice…

Erau multe saloane, multi oameni grav bolnavi cu covid, iar asistente nu erau prea multe… In salon cu mami mai era o femeie cu masca de oxigen si un baiat tanar intubat. I-am zis sa nu se uite in jurul ei, sa isi imagineze ca respira aer curat intr-o padure frumoasa. Am incercat sa o incurajez cat am putut…Era de 9 zile acolo. I-am spus ca o iubesc mult si am plecat…

Am iesit fleasca din costumul ala. Altcineva m-a dezechipat de el si am iesit pe alta parte. Pentru ca m-am expus unui pericol desi aveam doza a 3-a de vaccin facuta cu cateva zile in urma, am decis sa nu iau contact cu nimeni. Am mers pe jos pana acasa vreo 45 de minute si tot drumul am vorbit la telefon si am plans. Ma sunasera fratele, familia, prieteni, rude, vecini, fosti colegi de-ai ei iar eu trebuia sa spun la fiecare cum am gasit-o si cum mi s-a parut. Imi venea sa urlu efectiv. Acasa durerea a continuat cat am facut curat prin casa si am dat de toate lucrurile ei… Singura.

Am dormit cu greu in noaptea aia, singura in casa, incarcata de atata durere si incertitudine.. Cred ca de fapt, am adormit spre dimineata pana pe la 10. M-au trezit razele de soare care acolo inunda casa tot timpul. Ma trezisem odata la 8 sa sun la spital, dar imi spusesera sa revin dupa 10. La 10 nu era nici un medic, sa incerc mai tarziu. La 12 am dat pentru a doua oara in 10 zile de un medic care a fost extrem de pesimist si arogant. Mi-a spus ca nu conteaza tratamentul pentru ca e in stare foarte grava si punct. L-am intrebat daca pot sa vin sa o vad si a zis “pai vad ca ati fost deja ieri, mai incercati luni”. Acelasi om, cateva ore mai tarziu i-a semnat certificatul constatator de deces…

Momentul in care m-a sunat asistenta de la spital sa imi spuna…nu o sa il uit niciodata.

Vorbisem cu cumnata mea sa ne vedem, sa iesim putin la aer pastrand distanta si am iesit intr-un parculet cu ea si nepotii. Eu stateam pe un cap de banca si ea pe celalalt. Vorbeam de mami, ca de obicei. Imi aratase ultimele poze facute…cand dintr-o data in dreapta mea a cazut un cos de gunoi gol, fara sa il atinga nimeni. Ne-am uitat una la alta speriate si mi s-a facut pielea de gaina. Nu mi-a picat bine deloc. M-a sunat Ed cu camera, fratele meu a sunat-o pe cumnata mea cu camera, eram cumva cu totii la un moment dat. Apoi am inchis si am primit apelul ala….mi s-au inmuiat picioarele instant cand am vazut ca ma suna de la spital, am raspuns cu vocea tremuranda si am zis “daa, de ce ma sunati??”. Asistenta mi-a dat cea mai dureroasa veste din lume iar eu ii spuneam incontinuu “nu, va rog, nu!!”. A fost cumplit. Acum ca scriu despre asta si imi aduc aminte momentul, simt cum inima imi bate mai tare, imi ard urechile si mi se umezesc ochii.

Am stat ceva pe banca pana am putut sa ma ridic si sa merg spre casa. Am incercat sa ma controlez, sa respir normal, sa vorbesc calma cu fratele meu. Imi era frica sa nu pateasca si el ceva fiind la asa distanta si ducand durerea singur acolo.

Apoi au urmat cele mai grele momente din viata mea, de la semnarea eliberarii certificatului de deces al propriei mame si pana la sortarea hainelor ei si ……. recunoasterea ei la morga, de mana cu fratele meu…

Am tot felul de ganduri, am ramas cu nenumarate intrebari, am nopti in care nu pot sa dorm sau ma trezesc de foarte multe ori, nu imi vine sa cred ca mami nu mai este, ma uit peste poze si filme si imi e imposibil sa cred ca nu o sa o mai vad niciodata. Avea doar 59 de ani. Ma simt mult prea mica ca sa traiesc fara parinti, nu inteleg de ce trebuie sa traim asa mare durere. Am momente cand fac ceva si ma fulgera un gand s-o sun sa ma consult cu ea, asa cum faceam tot timpul, si brusc pica cerul pe mine…Tot timpul ne auzeam, zi de zi vorbeam la telefon, in timpul pandemiei chiar ne-am vazut mai mult. Imi era mereu dor de ea, de multe ori plecam plangand de acolo, am avut tot timpul o relatie buna, ne-a crescut cu greu si cu multa iubire. Daca ne certam vreodata, ne auzeam peste cateva ore sau a doua zi si vorbeam ca si cum nu s-a intamplat nimic, ea ma cunostea cel mai bine.

Nu stiu cum o sa invat sa traiesc cu dorul de mami, imi e nespus de greu…as vrea sa ma trezesc intr-o dimineata si sa fie totul cum a fost inainte de octombrie. Nu credeam vreodata ca nenorocitul asta de covid o sa ma loveasca atat de aproape si atat de profund.

Nu mai avem nici bunici si nici parinti, am ramas orfani si vesnic tristi…