Cred că știți deja prin ce-am trecut și probabil bănuiți că perioada mea de doliu s-a terminat. Vorbind în termeni bisericești, au trecut cele 40 de zile fară ea, dar în sufletul meu doliul persistă pentru că nu e ceva ce poți controla iar durerea a fost și este prea mare ca să pot să zic că am trecut peste. Doliul nu ține doar de haine așa cum multă lume crede, e un întreg proces psihologic prin care treci mai greu sau mai ușor. În funcție de situație, fiecare trăim, simțim și trecem diferit prin astfel de momente.
Este extrem de dureros să pierzi pe cineva drag, cu atât mai mult când e atât de apropiat și ai o relație foarte bună. Credeam că scrisul mă ajută, dar cred că m-am înșelat pentru că… scriu și plâng pentru că nu îmi vine să cred că scriu despre asta, nu îmi vine să cred că mama mea nu mai e, că nu o s-o mai văd niciodată.
Nu a fost deloc ușor să revin la viața de dinainte, nu am recurs la medici așa cum mulți m-au sfătuit, am încercat singură să traversez perioada asta grea, să conștientizez pierderea și să învăț să trăiesc treptat mai departe. Nu e prima dată când mă lovesc de o asemenea durere, din păcate. Acum 20 de ani am pierdut-o pe bunica mea, la fel de subit și tragic. A fost crunt, ea era ca a doua mamă pentru mine. Nu am uitat niciodată, am întipărite în minte foarte multe momente de atunci și așa am trăit cu ele. La fel ca acum, am rămas cu multe întrebări, durere și suferință în suflet.. Acum 7 ani mi-am pierdut și tatăl, dar durerea nu a fost așa mare. Am suferit puțin și am plâns cred că mai mult de ciudă, de ciudă că în viața asta nu am avut parte de o familie așa ca în filme, de cei doi părinți, împreună. Au divorțat când aveam 2 ani și pe el l-am revăzut când aveam 11 ani. Apoi ne-am văzut rar, destul de rar. Ca să înțelegeți de ce intensitatea suferinței nu a fost la fel.
Acum cu pierderea subită a mamei mi-am dat seama că nu prea am haine negre pentru doliu, am stat și 3 zile cu aceleași haine pentru că nu aveam variante. Și mi-am comandat ceva de pe Bonprix, chiar dacă după 40 de zile poți să renunți la doliul “vestimentar”. Asta a fost prima ședință foto după tragedie…și nu am cuvinte să vă spun ce greu mi-a fost să pozez. Credeam că o să mă ajute să fac ceva ce înainte îmi aducea bucurie, dar în schimb aproape că îmi venea să plâng și să urlu de nervi. Nu știu de ce, dar sentimentele astea m-au încercat cel mai des, de disperare, de vinovăție, neputință…
Cu toate astea, am reușit să scot câteva poze chiar și în doliu. Mi-am comandat o pereche de pantaloni gen jeanși care sunt foarte pe placul meu, ușor evazați și cu talie înaltă. Ce am observat e că atunci când renunț la ei și port altceva, îmi e frig la picioare. Nu sunt călduroși, dar mă simt bine în ei, simt că mă protejează. Nu simt frigul atunci când îi port și asta îmi place la ei. Eu port des evazat, mă reprezintă oricât de demodat ar fi. Pe site au codul 928182.
Am ales și o cămașă neagră. Trebuia să încep serviciul fizic acum în decembrie și am zis să am și o cămașă, dar se pare că se va pune praful pe ea. Încă lucrez de acasă. E foarte versatilă fiind neagră și simplă și nu îmi pare rău că am luat-o. Nr articolului pe siteul Bonprix este 960438.
Am găsit și un hanorac lucrat foarte frumos și îmi place că e călduros. L-am purtat obsesiv într-o perioadă. Are glugă și detalii foarte drăguțe pe șnururi, nu știu cât se vede în poze, dar au cusute perluțe și chestii metalici cu pietricele. Îl găsiți pe site cu codul 931619.
Căutam ceva la accesorii și am găsit o bentiță lată la un preț foarte bun, doar 25 lei. Îmi place nuanța ei și faptul că pare dintr-o dantelă pudrată. Nr articolului de pe site este 917654.
Știu că am vorbit mai mult despre mine și doliu decât despre fashion, dar e cam greu să îmi găsesc cuvintele și în perioada asta parcă tot ce fac mă leagă de ea, îmi amintește de ea, mă trimite cu gândul la ea. De exemplu, îi placea mult când mă vedea cu bentiță pe cap, îmi spunea mereu că îmi stă foarte bine. Ca să nu mai zic că îmi lasă comentariu la toate pozele mele de pe facebook, se mândrea cu mine și cu ce fac pe blog. Era fanul meu nr.1. Acum probabil mi-ar fi comentat că nu îi place să mă vadă în doliu.
Pe curând!
Ai mare dreptate cu ultima parte (ca nu i-ar fi placut sa te vada in doliu, deși hainele sunt drăguțe). Cand mama mea a murit în urma cu 10 ani (ea a avut 44 ani, eu 23 pe arunci) am fost atata de tristă si îndurerată încât am tinut doliu 1 an de zile. Asa am simțit atunci…ca sufletul meu este negru de durere si nu vreau sa pun culori pe mine. Stiu ca nu i-a plăcut asta…
Te apreciez pentru ca ai reusit sa pozezi chiar si in situatia dată, sigur este greu!
of Doamne, atat de mica erai!! 🙁 Imi pare tare rau!
Inca port negru, rar aleg alte nuante sau poate ma imbrac in negru si imi pun deasupra ceva intr-o alta nuanta. Dar tot sunt tentata sa aleg negru, nu stiu de ce, poate ca simt nevoia sa imi arat durerea desi nu aduce nici pic de alinare. Inca imi e foarte greu, mi-e foarte dor de ea si nu e zi in care sa nu ma gandesc la ea..
Sincere condoleante pentru pierderea suferita. Te inteleg perfect pentru ca si eu am pierdut-o pe mama acum 5 ani. Cartea de poezii pe care am scris-o anul acesta, “Sunset in Toronto”, am dedicat-o mamei. Cand am fost in doliu, am purtat negru. N-am cumparat atunci haine negre noi, ca deja aveam suficiente in garderoba si n-am simtit nevoia sa cumpar mai multe. Dupa inmormantare, cand mergeam la birou, in fiecare zi alegeam o alta tinuta neagra cu care sa merg la serviciu — toate rochiile negrele, sacourile, bluzele, camasile, bolerourile, fustele, pantalonii. Iar cand am trecut prin toate tinutele negre, inca nu ma simteam pregatita sa revin la culoare, si am inceput sa port gri, toate hainele mele gri, in diferite nuante de gri. Am facut o tranzitie lenta de la negru de doliu la culoare prin a purta gri, a doua etapa a doliului meu — toate rochiile gri, apoi sacourile gri, bluzele, camasile, bolerourile, puloverele, fustele, pantalonii gri etc., pana cand le-am purtat pe toate. Am purtat negru si gri mai mult de 40 de zile pana cand m-am simtit pregatita sa revin la culoare.
Te rog permite-mi sa impartasesc o poezie de-a mea, din cartea “Sunset in Toronto”, pagina 95. Este felul meu de a-ti spune ca iti sunt alaturi acum in clipele tale de durere, chiar si de la distanta; inteleg perfect ce simti, pentru ca si eu am trecut prin acelease sentimente.
~~~~~~~~~~
BLACK
I am mourning my mother.
I’m wearing black for forty days.
I don’t feel like wearing color even after the funeral is over,
And I have said my last goodbye.
I keep wearing black.
Every morning,
I open my walk-in closet and select my next black dress to wear at work.
Then the next black blouse.
Then the next black shirt.
Then the next black skirt.
Then the next pair of black pants.
Until I have exhausted all my black outfits.
Now I understand why they wear black when someone dear to them has departed.
It’s not a social convention.
It’s not meant to display your pain to the rest of the world.
It simply reflects how you feel when you process your loss.
Once I’m done with the black section of my wardrobe, I switch to grey.
My next grey dress.
Then the next grey blouse.
Then the next grey shirt.
Then the next grey skirt.
Then the next pair of grey pants.
Until I have exhausted all my grey outfits.
I am not ready to wear color just yet.
I make a slow transition from black to color by wearing grey.
I give myself time to heal.
Until I am ready to make peace with my loss and wear color again.
Imi pare foarte rau sa aflu ca impartasim aceeasi suferinta si durere profunda…Au trecut de mult cele 40 de zile, dar tot sunt tentata sa aleg negru. Tot am flashuri in fiecare zi si ma gandesc mereu la ea. Nu e zi in care sa nu ma doara sufletul, visez des fel si fel de intamplari ciudate…E inca mare tristete in sufletul meu si stau si ma intreb daca asa va fi toata viata. Am incetata sa ma mai uit peste poze si peste filmulete cu ea, simt ca imi fac rau singura si vreau sa evit o perioada. Imi e foarte greu..
Multumesc ca esti alaturi de mine, din pacate am simtit aceeasi tristete in poezia ta. Stiu ca nici dupa 5 ani nu e usor, sunt sigura :(.
Te imbratisez!
Ca de la inima suferinda la o alta, te imbratisez.
offf, imi pare rau ca si tu suferi, sper ca nu din acelasi motiv 🙁